Dar până te gândești și–mi spui care este răspunsul tău, o să–ți răspund eu…
Un veac de singurătate, cam așa văd eu muntele. Chiar dacă viață forfotă pe el, muntele e tot timpul acolo, țeapăn, impunător. Și totuși, de ce e singur când e totuși atâta viață pe el?
Singur este doar dacă vrea. Se spune că muntele controlează „vremea”, își face singur vremea. Deci, indiferent de cum te pregătești, el poate oricând să te ia prin surprindere. E vizitat oricând vremea e bună, fie ploaie, fie vânt, fie soare, fie ger, de către oameni, păsări, animale. Unele chiar locuiesc cu el. Și cumva asta l-ar face pe munte să nu fie singur. Dar ce se întâmplă când viața, viețile oamenilor, animalelor, păsărilor pier? Muntele piere și el? Nu. El este acolo. Spuneam de un veac de singurătate pentru că, deși muntele are viață pe el, știe că aceasta se va sfârși la un moment, și pentru că știe, se detașează.
Acum câțiva ani, într-o iarnă, am avut ocazia să urc pe acest munte. Să-l iau frumos la pas. Deși eram un grup mare de oameni, ca și muntele cu vietățile lui, eram totuși singură. Fiecare gest, pas, privire, depindeau doar de mine. Și cu fiecare respirație, am continuat. Nu ne învață nimeni cum să respirăm, ieșim din burta mamei cunoscând deja asta.Și pas cu pas, am făcut acest vals cu vântul, am lăsat urme care în doar câteva minute au fost acoperite.
Sunt recunoscătoare muntelui pentru că el m-a învățat să fiu curajoasă, fară nici măcar să mă gândesc că așa vreau să fiu, pur și simplu ne-a făcut cunoștință și restul a depins de noi.
Muntele asta, e un înțelept. Te pune față în față cu tine. Și, odată făcută această conexiune, o vei căuta. Parcă și acum văd valea, plină de zăpadă, zgomotul era tot acoperit de zăpadă. Eram doar eu cu respirația mea. Atunci am descoperit: încrederea.
29 oct 2018